she says-they say

Changes

2008-06-28T18:11:40+00:00

Eh, mi-am schimbat domiciliul :P de acum ma gasiti la http://welcometoparanoialand.blogspot.com/ . Enjoy! :P

Ce am mai invatat azi

2008-06-26T22:27:24+00:00

Imi vine sa ma tavalesc de ras si sa-mi dau palme peste fata in acelasi timp. 1. birocratie si-a intors fata urata si in directia mea azi. Am alergat dupa 152 de lei la 2 oficii postale si la prefectura, intre orele 15 si 16 pe o caldura insuportabila, cu o tona de nervi si o durere de picioare de zile mari. Dupa ce prima tanti imi spune ca alocatile au fost trimise inapoi la Craiova, ma trimite la prefectura sa vad de ce dracului nici macar nu figurez pe listele ei. La minunata institutie aflu ca adresa mea e gresita (gee...tipic romanesc). Tanti de aici a fost amabila si mi-a intocmit cu parafa de cuvinta 2 adeverinte cu care m-am dus frumusel la o alta posta, aflata la....pe romaneste, mama dracului!! (reptet: caldura era insuportabila). Aici, astept o jumtate de ora, doar ca sa aflu ca "diriginta" s-a uitat gresit pe adeverinta si a cautat intr-un alt bordero . Bine ca era racoare si ca a venit altconeva si mi-a rezolvat mica problema. Asa m-am ales cu cei 152 de lei plus cei 40 de luna viitoare...dar cu ce pret?! 2. in toata abrambureala descrisa mai sus, aflu de la mama mea preaiuibita ca mi-a gasit familie adoptiva pentru hamsteri : Jale!!!! Am inceput sa plang . Mi-am jurat ca nu ma mai atasez de animale. Anyway, sper sa le fie bine si sa fie iubiti si ingrijiti bine. I miss you guys 3. o cearta poate constructiva, din care am tras concluzia (mai mult el) ca lucrurile trebuiesc spuse la timpul lor. Pana la urma s-a rezolvat. Dar dor inca multe lucruri . 4. contrar asteptarilor, doar un mic procent de stres isi face loc in preaminunata mea fiinta. Pai, hm...ce se intampla cu ce stiam eu despre mine??? Credeam ca asta ma defineste. Ma simt vinovata ca ma doare asa grav in...si anume, cot. Si nu e pentru ca ma simt extrem de pregatita . No waaaayyyy. 5. asa cum spune statusul meu de azi, de pe mess: scoate mai intai barna din ochiul tau pentru a vedea mai bine paiul din ochiul celuilalt...sau cum era ? Anyway, am auzit atatea critici (nu la adresa mea) incat la un moment dat devine plictisitor. Intemeiate, dar intotdeauna aceleasi. Pacat ca nu schimba cu nimic realitate. Pentru orice critica adresata unui idiot, un imbecil mai putin pe lume. Bine, in ritmul asta, s-ar putea sa cam ramanem fara populatie pe stoc, si atunci...cine mai face msito de cine? In final, o zi plina. To be continued, cu siguranta. Va iubesc si va ador, ca pe niste paie ce sunteti, cu barna mea cu tot.

La neuronu' socat..sau Vorbe fara rost

2008-06-24T23:02:16+00:00

Heh, una s-a dus, mai sunt 5 (:((( ). Probele de BAC adicatele. Maine, la franceza. Trezirea, punerea in miscare si du-te cu fruntea sus la taiere, caci proba la franceza nu e ca oricare alta, sa fim intelesi. Eh, in final trece si asta...si apoi, sa te tii. Bucuresti here i come, cu pofta de cercetat si descoperit, pana mi se vor fura probabil primii bani, telefon mobil...sau mai stiu eu ce si ma lecuiesc. Da' lasa, terapie d'asta imi trebuie mie, so..long live madness!!!!! Punctul urmator pe lista mea: caldura!!! Da domne', este insuportabila, dar fratioare deja au inceput sa vuiasca televizoarele (pentru una care vrea sa lucreze in mass-media...ii critic cam mult pe saracii oameni,dar treaca de la ei :P ). Ma intreb, cand apar si primele raze de cod galben, portocaliu in dungi spre rosu cu tente apocaliptice, care este?? sau au aparut deja si nu am fost cu ochiul pe radar ?! (eh, asta treaca de la mine..). In plan intrinsec (mai mult sec), simt cum se revarsa in mine o usoara boare calduta, insotita de un si mai usor plictis si vorba ceea, "vantul bate slab pana la moderat". Senzatia ca nu se intampla un lucru atat de minunat, sau inspaimantator cu bacu' asta se amplifica pe zi ce trece. Si e reconfortant, pe de o parte, dar si un pic frustrant pe de alta. Eh..sper ca la admitere sa ma pot da cu capul linistita de pereti, sa ma bucur asa cum trebuie daca fac o figura buna (ceea ce sper din tot sufletul) sau macar sa bocesc ca lumea o saptamana in sir daca se dovedeste cu acte in regula ca "fetito..nu ai ce cauta la noi". Caut cu disperare farmecul in toata situatia asta si..si sper sa nu ma "farmece"neplacut. Bafta mie maine!!! I love to hate you, viata ticaloasa.

There she goes again...

2008-06-12T12:08:55+00:00

S-a terminat, s-a terminat, vorba din reclama. Bine, nu de tot, mai e un hop pana sa spun ca gata...am terminat si liceul. Anyway, ieri am avut ceremonia de absolvire. Panglicuta, roba, toca..ce mai? tot tacamul. Pacat insa ca nu am simtit ..emotia. Credeam ca o sa-mi dea o lacrima, doua, dar nu. Glandele mele lacrimare n-au fost suficient gadilate. Si imi pare rau. N-a fost emo (ca tot e asta un cuvant la moda). Ma intreb cu ce amintiri raman eu dupa acesti 4 ani? Si imi dau seama ca nu pot reface din memorie niciun eveniment, nimic. Pana la urma insa, clasa noastra (12 E) devenita deja legenda s-a remarcat iarasi. Printre marea de esarfe galbene, noi le-am avut albastre, sac! si un filmulet mai special decat al lor, si in general...noi am fost mai speciali decat ei :P. Pacat ca nu stiu toti sa aprecieze...eh, noi sa fim sanatosi si sa luam admiterea la fara taxa, restul e istorie. Sentimente de regret sau de nostalgie nu ma incearca momentan, poate dupa, dar e un POATE. Cert e ca, si iesind din sfera scolii, tind sa ma cert cu toata lumea, sa fiu irascibila si aparent sa o iau un pic "pe aratura". Eh, nu-i problema, asta sunt, nu?! criza ma defineste. Nu stiu cat de bine imi face la reclama...but fuck it anyway. Ce se poate intampla? Sa stresez prea multa lume si sa raman singura? :)))) ahahhhahaa...asa si? see if I care. Atata timp cat nu sunteti in locul meu nu aveti de unde sa stiti ce si cum. E poate doar stresul, dar e mult mai mult decat un amarat de bac sau admiterea...e mult mai mult. O sa treaca si asta, cel putin o perioada... Pana la urmatoare criza, ganditi optimist, God knows ca pe mine nu ma ajuta!!!

Poti avea orice, cu conditia de a da inapoi..

2008-06-10T20:54:11+00:00

Am facut azi o scurta incursiune in lumea rurala (cea a lui Moromete), dar si a ...mea, undeva la 40 de km de oras, undeva unde soarele rasare si apune altfel decat aici, la strada, la asfalt, la fumul de esapament. Am mai facut azi o scurta incursiune in mine insami. Am realizat ca probabil nu pot fi un bun prieten si de aceea nu-i pot tine pe ceilalti langa mine. Am mai realizat ca in viata asta nu te poti baza in mod real decat pe propria persoana, ca problemele de ordin sentimental, spiritual, cum vreti sa le numiti, nu merita intotdeauna impartasite ( nu pentru ca sfaturile nu ar fi bune sau utile, dar ce simti tu nu poti intelege decat tu). Nici nu mai stiu, a fost o zi plina de sentimente frumoase, contradictorii. Au fost momente de regret si apoi iar de furie, de cadere psihica si propulsare aproape instantanee in lumea sperantelor. Dar, asa cum am mai spus, nu ma mai astept sa intelega cineva. Umplu si eu blogosfera si atat. Fara pretentii de cine stie ce valoare, fara pretentii de cine stie ce cultura si cu atat mai putin de inteligenta. Fara pretentii de a fi prietena si persoana pe care te poti baza cand ai nevoie. Asta e, viata te mai si dezmageste!

Nu se mai poate, parol!

2008-06-04T17:47:30+00:00

Tic-tac! 3 saptamani +/- 3 zile pana la marele FAS! pe numele lui bagator in boala si dadator de tremurici BAC (tunete, fulgere si un ras malefic pe fundal) . Buooonn. Pai care e treaba? Treaba e ca Oana nu prea si-a pus la punct materia la istorie si la filozofie si o sa stea in ultimele zile si nopti (cu siguranta) incercand sa memoreze ceea ce nu a fost in stare sa invete intr-un an de zile, ca in basme. Nu am de gand sa arunc vina pe profi ( asa cum am mai facut). E adevarat ca nici ei nu s-au prea interesat, dar la drept vorbind, nici eu. Acu, vorba cantecului: "stai drept si fa fata". Desi azi mi-am luat liber de la scoala (:P) in speranta ca o sa invat, programul meu a decurs total diferit: trezit la 9, lenevit, deschis calculator, holbat pe forumuri, jucat conquiztador, mancat si uitat la film, conquiztador din nou...cred ca v-ati facut o idee. Dar gata...nu se mai poate. Izolare va fi cuvantul de baza. MA MUT! Nu tu net, nu televizor. NIMIC!!!! ca in pustietate, in speranta ca neuronul se va elibera de tentatii diavolesti si o va lua pe calea cea dreapta. Asa sa-mi ajute D-zeu!

Rage...

2008-06-03T20:37:03+00:00

Simt o furie intensa, de proportii uriase care clocoteste inauntrul meu. Impotriva a tot, a mea, a oamenilor care capata totul de-a gata, a minciunilor spuse deliberat sau nu, a lucrurilor grave omise, a momentelor de indoiala cand trebuie sa alegi intre a iubi cu toata inima si a gandi pragmatic, a calca totul in picioare. Nici nu stiu cum si de ce simt asta. Acum cateva ore radeam, eram...relativ vesela. As putea zice ca sunt nori si soare in acelasi timp pe cerul asta de deasupra mea, dar nu stiu cum se face de fiecare data umbra norilor e mai grea si dureaza mai mult decat lumina soarelui. Gata cu metaforelor!!! Stiti care e de fapt problema? ..nu, nu stiti, si risc sa fiu emo, si nu ma intereseaza chiar deloc, risc sa fiu catalogata drept (asa cum bine spunea cineva) "o fetita ciudata", dati-mi in cap daca asta va face sa va simtit mai bine, nu ma ridic la inaltimea valorii unora dintre voi, niciodata nu va fi asa, am 19 ani si ma gandesc deja la cum va arata viata mea peste 30 de ani si la ipocrizia unora dintre voi...si sincer, imi vine sa fac ca americanii si sa dau o bombardea sa murim toti in chinuri si sa privesc cu ranjetul specific nebunilor cum vi se usuca sangele in vine, particula cu particula si va inecati cu propria voma de prostie si snobism, pana va iese pe nas creierul ala de nici 2 lei. Voi toti astia care mintiti, care sunteti incostienti, care tradati, care va credeti mari mostenitori de turle de biserici si case luate cu japca (da, am un target, pacat insa ca unii dintre cei vizati nu vor citi niciodata toate astea). Vite bune de pus la jug. Asta sunteti toti, asta sunt si eu. Jigniti sau nu, nu prea imi pasa.Eu incerc sa devin imuna la mitocanie, la injurii, sa nu mai intorc si celalalt obraz sortii sau oamenilor. Invat sa fiu indiferenta. Nu am incercat nicio clipa si nici nu voi incerca sa ma sustrag acuzatiilor. Sunt la fel de vinovata, doar ca intr-un fel sau altul, uneori imi mai si vad vina. Ma intreb daca mai are rost sa scriu? Cred ca nu are decat pentru mine, imi exorcizez aici in blogosfera demonii. Ma tin de mana blestematii cand scriu randurile astea...

Eu si ei (ea)

2008-05-27T19:03:26+00:00

Oficial scriu eseuri la romana..mdaa..cum sa nu?! pfa! Asa..sa trecem la chestiuni serioase. Azi m-am intalnit total intamplator cu o fosta colega de generala (celei O persoana care ma cunoaste din acea perioada si intamplator imi si citeste blogul, initialele DD ii vor fi mai mult decat cunoscute) Nimic neobisnuit pana aici, ne-am salutat, eu cu un zambet destul de sincer avand in vedere starea de bine pe care o incercam (imbracata in rosu va dati seama...asta e mai rar ca eclipsa..sooo..de aici se deduce entuzasmul din ultimele zile :P) ea,ei bine...ea, cu un zambet destul de ironico-rautacioso-dispretuitor, cu cercei mari si verzi la ureche (stiti voi de care), mai blonda decat o stiam. Nimic neobisnuit nici aici. Insa, in timp ce in urechi imi zbierau miticii de la Children of Bodom si eu dadeam mandra din agrafa mea rosie ca focul, m-a izbit. Adica, a fost asa...un fel de iluminare, de revelatie, de...in fine, ati prins ideea: ar trebui sa fiu ATAt de fericita. Bun, eu sunt aia care a zis de N ori ca fericirea nu exista, si continui sa cred asta, insa..prin comparatie cu altii, ma bucur de niste..chestii ale mele, de niste conceptii si convingeri pe care nu le-as schimba, si atunci..ma mint si eu ca sunt fericita. Ok, fata asta (de fapt nu prea stiu ce sa zic despre ea, nu am cunoscut-o niciodata destul de bine) era genul ala flusturatic, printr-a 8-a era cred una din popularele scolii, nu pot sa zic ca nu avea "the brains", dar atitudinea asta anula orice sclipirea de geniu. Ah, da, si era si batausa :P. Nu era tocmai a lady daca ma intrebati pe mine, dar asa cum se intampla de regula la copchii in jurul varstei de 14-15 ani si cu exces de hormoni, toti baietii se topeau ca inghetzatzile (daca imi este permisa exprimarea) dupa ea. Acuma, poate ati avut si voi vreuna prin scoala si cam stiti genul, asa ca de ajuns cu descrierea. Ceea ce m-a facut insa pe mine sa imi lungesc zambetul cam de la o ureche la alta, un pic cam malefic sincera sa fiu, a fost tocmai faptul ca ma bucur enorm ca nu am fost, nu sunt si nici nu cred ca voi fi populara scolii (doar de ar fi pe considerente geniale..atunci da). Baietii nu au fost in limba dupa mine, asta pentru ca nici nu am fluturat din sanii falsi si bucute prin clasa si pe holuri, nu am avut vreun catel credincios dupa mine sa-l trimit sa-mi ia vesnicile pernite Viva de la magazin si nici pe departe nu am avut parte de un viitor imbacsit de umm..cum sa zic asta? the "holly" liquid datorita caruia copii nu sunt adusi de barza. Am facut liceul in aceasi scoala, am intalnit oameni destepti si mai putin destepti, dar am stiut sa aleg, am un prieten care ma iubeste si asta e relativ de ajuns :P, care ma respecta pentru ca am stiut sa ma respect singura si sa fac totul aproape ca la carte, am planuri de viitor care nu stiu daca se vor indeplini intocmai, dar le am acolo si daca sunt..eu ma simt impacata, am ambitii si vise. Ea ce are? Mobil cu fitze, haine luate din mall dar prost alese, un prieten masliniu cu bani si masina, a facut liceul (l-a facut???) la Calimanesti, despre planurile ei n-as avea ce spune...insa ma intreb ce ambitii are? sau daca are. Acum, dupa revelatia asta..a venit si partea a doua (doar sunt Oana ce naiba, totul are mai multe fete). Eu am zis mereu ca nu imi place si n-ar trebui sa ma compar cu cei mai..jos ca mine, cu cei mai prosti, cu cei mai slabi. Dar siti ce, uneori ajuta. Uite ce mi-a facut mie o scurta incursiune in lumea celor care nu cuvanta. Am scris o imensitate de entry :)) (iar o sa ma certi, stiu..).

Cursa...

2008-05-24T21:46:23+00:00

Vrrrum, vrrruuum!!!! "maniaco depresivii" isi ambaleaza caii putere, care mai de care mai agitati, mai nervosi, mai entuziasti, desi tind sa cred ca cea mai entuziasmata sunt tot eu :D. In aer se simte miros de cauciuc incins, pregatirile sunt in toi sub soarele de mai si stancile de la Comanca, in spatiul destul de mic unde se aduna motoarele pe rand pragatindu-se de o cursa lunga, noroioasa, dupa ce cu o zi inaintea turnase cu galeata. Fetele de la Red Bull isi etaleaza talentele la desfacut doze, dar totul are farmecul sau, chiar si asa, stand pe iarba si privind cu ochii visatori. Startul e la fel de spectaculos ca si tabloul in miscare al organizatorilor si al participantilor, cu scheme si roti in aer, in urma lor raman doar fumul si urmele adanci pe frunze si pamantul moale. ....ceea ce urmeaza mai departe este cu totul alta poveste, pe care de altfel nici nu o voi spune, nu are rost, e mai sigura in mintea mea si partea stanga a cutiei mele toracice :P. Tot ce spun este ca....au fost 2 dintre cele mai fericite zile din viata mea...si nimic, absolut nimic (cel putin nimic major) nu mi-a tulburat fericirea. Cine s-ar fi gandit ca voi spune asta vreodata? Stiu insa o persoana care a sperat ca ma va face fericita, as vrea sa afle pe calea asta ca a si reusit. P.S: in curand si poze cu "maniaco depresivii"

Apple Pie...

2008-05-12T22:14:28+00:00

Imi dau seama acum ca timpul sterge in urma mea multe lucruri. Am pus pe "repeat" "High Hopes" de la Pink Floyd. Cateva versuri sunt urmatoarele: " The grass was greener The light was brighter With friends surrounded The nights of wonder Looking beyond the embers of bridges glowing behind us To a glimpse of how green it was on the other side Steps taken forwards but sleepwalking back again Dragged by the force of some inner tide At a higher altitude with flag unfurled We reached the dizzy heights of that dreamed of world" Si ma intreb pe zi ce trece....ce urmeaza? lumea mea de vis s-ar putea dovedi a fi un cosmar din cele mai rele, planurile mele ar putea fi reduse la jocuri de imaginatie. Si apoi...la ce bun atata scrasnire de dinti? Vorba cantecului, "iarba era mai verde de cealalta parte", de aceasta parte, pe care o las in curand. Am impresia ca abia acum incepe viata, si...desi spun "incepe", inima imi striga disperata "se sfarseste". Ce poate urma dupa asta? Dupa perioada asta dulce-amaruie de pendulare intre copilarie si adolescenta. NU vad decat declin, o panta abrupta ce coboara tot mai mult spre un hau intunecat de prevestiri rele. O lume noua in care ma voi descompune tot mai mult in o mie de eu, pana nu voi mai stii cine si ce sunt cu adevarat, care era visul meu si daca il mai urmez sau l-am urmat vreodata. O goana dupa zerouri ce nu se mai termina, piriviri ridicate si apoi plecate spasit mereu in fata celor cu mai mult tupeu. O lumea in care eu sunt marul din placinta mamei. Stiti ce se intampla cu el, nu? Ramane doar un cotor golit de pulpa, de suc. Si apoi...ce? Va trece totul cu o viteza de bolid, ca si pana acum, voi mai avea inca 1000 000 de astfel de momente si intr-un final....placinta va fi cu totul mancata. Cu mar cu tot. Ah, pesimismul meu din nou, sau poate ca imi e doar foame. Foame de speranta unei alte lumi...

Farewell..

2008-05-09T19:52:35+00:00

Uite ca mai are un pic si se termina. DE TOT. Ce? Liceul!!!! asta se termina. Se termina o perioada pe care n-am iubit-o, dar nici nu am urat-o, are un loc caldut in amintirea mea, dar oricat de tare m-as tine eu...nu pot sa nu regret ca se sfarseste. Ma sperie ingrozitor gandul ca dimineata nu ma voi mai trezi la 6.30 pentru a face acelasi drum spre scoala la care merg de 12 ani, ma sperie gandul ca la toamna nu ma intorc in aceasi clasa, ca nu imi mai vad colegii, ca nu o sa mai fac observatii rautacioase, ca nu o sa ma mai uit din 2 in 2 minute la ceas in speranta ca ora de franceza va trece mai repede.... si multe altele. Si nici nu ma duc la banchet. Nu stiu de ce, pentru ca asa m-am trezit intr-o zi si am zis ca trebuie sa-mi apar imaginea de copil dur care nu pune suflet pentru chestiile astea telenovelistice, lacrimogene etc. Eh nah Oana, viata ti-a jucat o festa, IAR! ca acum imi vine sa ma dau cu capul de pereti gandindu-ma ca viata linistita ca asta nu mai gasesc eu de acum incolo, ca imi va fi extrem de greu sa ma mai adaptez unui nou colectiv, unui nou oras...ce mai? unei noi vieti. Un grup, un colectiv nu am fost niciodata, cu chestia asta m-am tot mintit, dar, de bine de rau, ma obisnuisem cu asta, era o rutina care acum, ca se termina, imi pare frumoasa, o rutina la care as vrea sa ma intorc, sa mai stau un pic pana ma simt pregatita sa incep chestia asta noua numita facultate si Bucuresti. Degeaba fac eu pe dura, in mine se ascunde de fapt un copil extrem de sensibil caruia ii e frica de moarte de lucrurile astea noi care urmeaza, de locul si oamenii straini cu care va trebui sa stabileasca relatii noi.....as zice atat de multe, dar am impresia ca nu va intelege nimeni, pentru ca...eu sunt eu si fiecare traim viata in mod diferit. Eu o traiesc momentan intr-un mod care doare al dracului .

Funny, huh?

2008-04-27T17:08:51+00:00

O dimineata de tot rahatrul, ca sa o zic pe romaneste. Ma trezesc nu chiar atat de vesela si descopar ca pe forumul de la FJSC, unde imi postez tentativele jurnalistice, mi se atrage atentia asupra unui dezacord care nu e dezacord. Ce mai? E destul ca sa mi se declanseze paranoia si piticii cu baterii Duracel sa se puna in miscare, da-le-as foc. Am intarziat un sfert de ora la intalnire si ma dor picioarele si spatele de atata alergatura. Ma simt vinovata pentru ca a fost a nu stiu cata oara. O plimbare rapida, fara poze de data asta, spre fericirea cuiva. Si desi ar trebui sa fiu fericita, desi par a fi fericita, ceva striga din mine cu zeci de guri ceva ce nu inteleg, ceva ce nu vreau sa inteleg in definitiv. Ma mint cum ca e normal "Ce naiba Oana, toti trecem prin asta, revino-ti!!", imi zic in continuare cu setea de a crede cu adevarat in asta ca totul va fi bine..si intrebarea rasare din nou obsedanta.."si daca...". .... si daca.... Sunt la inceputul vietii si uneori ma simt de parca as fi ajuns la capatul ei, ca mai departe de atat nu se poate. Se poate...se poate al dracului de departe. Fatalismul mamii ei de treaba.... Sunt la inceput si ma simt presata sa ma comport responsabil, matur, sa..imi fac griji, sa ma preocupe mai mult decat e nevoie un viitor caruia orice i-as face se incapataneaza sa ramana intunecat. De cate ori nu am mai spus asta? De cate ori nu m-am mai dat cu capul de aceiasi pereti de pesimism incapatanat? Si nici nu sunt emo la dracu. Sunt asa pentru ca asa ma simt. Port tenesi pentru ca ma simt bine in ei si traistutZe a la Veronica pentru ca ..imi plac. Daca sa fii deprimat a devenit un trend...ei bine..e gresiiittt!! Ce e atat de amuzant in a fi deprimat? va zic eu: NIMIC! NU sunt emo...sa fie clar. Ma simt asa pentru ca... nici eu nu stiu de ce. Pentru ca nu sunt emo, pentru ca daca as fi, mi-as pune ace de siguranta colorate in par si m-as crede Avril si n-as avea nici pe dracu gandindu-ma ca mai sunt cateva luni pana cand plictiseala se va transforma in disperare si dor de casa. E foarte probabil sa vi se para amuzant, e foarte posbil sa si fie asa...as rade si eu daca n-as fie eu. Dar nu pot...nu acum. Mai incolo, cand sper ca cineva acolo sus o sa fie destul de amuzat de aberatiile mele si se va hotari sa-mi dea peste nas.

Crize (partea a doua)

2008-04-22T19:37:47+00:00

Si...din nou. Din nou in acelasi loc in care m-am aflat de zeci de mii de ori pana acum si tot unfamiliar teritory este. Pai de ce? pai nu stiu ca daca as stii, as avea si eu cea mai mica idee cu privire la ce trebuie sa fac in continuare. Credeam (stupid stupid kid) ca mi-am incheiat afacerile cu maniile mele care nu au absolut nici un sens si scop in afara aceluia de a ma tortura pe mine pana la lacrimi, pana la diperare, pana la a vrea sa ma dau cu capul de pereti si sa inchei socotelile cu viata. A zburat si entuziasmul ala sincer de acum 2 zile (si cand ma gandesc ca am fost chiar fericita) .Normal ca a zburat. Evident. Trebuia sa ma astept...dar nuuuu! Mda...si eu is aia care da sfaturi de un optimism imbecil altora, incercand sa ii fac sa treaca peste problemele lor pe care oricum nu le voi putea intelege niciodata deplin caci nu-s eu aia care traieste problema. Chestia se aplica perfect si invers. Back la zidul meu, la cercul meu inchis, la mocirla, la camera intunecoasa. Si nici macar astea nu-mi sunt prietene. Dupa atata timp ma asteptam ca starile astea sa nu ma mai suprinda asa tare. Dar se pare ca odata cu trecerea timpului, socul se amplifica. Este ca si atunci cand te indopi pana la refuz cu tort, dar a doua zi ai uitat si esti gata sa o iei de la capat, si atunci cand faci asta, te simti din nou ca un porc ce e gata sa dea totoul afara. Bine, poate comparatia nu e una tocmai reusita, nu stiu cum este perceputa in afara,. dar eu asa simt. As pleca acum undeva departe (vezi "Tastale cu escape"), oriunde, pe o plaja, pe stanca de la Stanisoara... Fara planuri..fara nimic. P.S:asta nu a fost un entry gandit, disperarea prinde doar glas.

O promisiune e o promisiune...(20 Aprilie 2008--"La multi ani! noua :P)

2008-04-20T11:30:45+00:00

E de ajuns o strangere de mana ca sa derulez repede in minte filmul celor fix 2 ani. Cine ar fi crezut? Eu cu siguranta nu. Stateam zilele trecute, eu si Mitzu'() meu de o parte si de alta a unei mese din barul de zi cu zi si parca mai ieri eram doar amici, parca ieri stateam cu orele pe banca, in parc si imi spunea bancuri si ma facea sa cred si sa simt in sfarsit ca si eu contez, ca un microcosmos numai de el stiut se invartea pe undeva, in gandurie lui, in jurul meu. Lunile de tatonari, de mesaje febrile, de rugaminti, de lamuriri...ne-au ajutat (imi dau seama acum) sa fim inainte de toate prieteni. A reusit cumva (nu stiu cum) sa imi dea suficienta incredere in mine cat sa pot fi eu insami in preajma lui, fara sa-mi fie teama de reprosuri, fara sa-mi fie teama sa spun ce gandesc. Timpul a trecut in felul asta ca o ploaie de vara, repede, cu tunete dar si cu soare si curcubeul de dupa. Cum altfel poate fi atunci cand esti atat de aproape de fericire? NU cred in fericire, dar cred ca putem accede totusi intr-o mica masura la ea, putem gusta macar putin din surogatele ei si stiind ca nu se poate mai mult, cum sa nu multumesti cerului ca ai si acest "putin"?! Putin pe care insa unii nu-l au deloc. Relatia asta a noastra ar putea fi catalogata de multi ca fiind ciudata. Dar tocmai pentru ca cei multi nu sunt intotdeauna si cei mai destepti, am ales sa ignoram si sa ne vedem de drumul nostru, de planurile si de visele noastre. NU e mereu "rainbows and butterflies", numai companiile de telefonie mobila stiu cate minute de tacere am petrecut noi intre "fire" pentru ca niciunul nu-si gasea cuvintele in urma unei certi mai puternice. Dar au trecut toate cu un "Te iubesc!" spus printre sughituri si lacrimi ce se innodau in barbie. Au trecut toate si inca vor mai trece pentru ca incapatanarea noastra nu ne permite sa abandonam lupta ce o incepem. O lupta cu distanta, cu dorul, cu timpul, cu minutele de pe orange si vodafone, cu dacosul si orele petrecute in autocar in asteptarea unei strangeri de mana, unei priviri care sa-ti spuna "Ce doar mi-a fost de tine". Sunt poate nebuna, sunt poate incostienta si poate ca ceea ce spun aici pare banal, pare un fel de deja-vu din postul anterior...dar siti ce..daca ati simtit vreodata macar pe jumatate din ce simt eu acum, veti intelege. Iti multumesc Mitzule pentru rabdarea ta, pentru incapatanarea ta, pentru ca mi-ai aratat cel mai frumos loc din lume (nu ma intereseaza ca exista altele mai frumoase...pentru mine ala e), ca ma ierti chiar si atunci cand eu singura mi-as trage palme, ca m-ai schimbat atat de mult in acesti 2 ani, pantru ca atunci cand ploua (ca acum) nu mi-as dori altceva decat sa stau in bratele tale si sa ascult picaturile...si pentru inca o mie de lucruri pe care le stii. Ti-am facut o promisiune...si uite ca ma tin de ea;cuvintele se termina insa exact cand vreau sa-ti spun mai mult cat de drag imi esti. Poate ca sentimente ca acestea nu sunt facute sa fie exprimate asa...poate ele nu pot fi exprimate. Poate de asta mi se pare ca scriu povesti siropoase cand vorbesc despre noi..pentru ca nu pot spune exact ce simt, nu pot cuprinde deodata 2 ani de fericire. "La multi ani!" noua Mitzule, azi, pe 20 Aprilie cand printr-un "NU" a inceput de fapt povestea noastra.

Deja-vu!

2008-04-17T21:41:56+00:00

Zambet larg, ca in albumul de sfarsit de liceu cand poza ta sta langa cea a persoanei cu care n-ai schimbat decat cinci vorbe de-a lungul a patru ani. Asa e si in viata. Un zambet larg, prefacut evident, o asa-zisa fericire, un asa-zis prieten, niste pseudo griji, toate la gramada de dragul artei, de dragul de a fi oameni, doar pentru a nu se spune ca nu traim, ca nu socializam, ca nu respiram si noi ?normal?, ca nu procream, nu ne izbim cu capul de pereti si regretam decizii, ca nu murim si noi ca toti ceilalti. Pana la urma care e sensul? Incotro merg toate? Intr-un sfarsit spre o groapa plina pana la refuz cu putregaiul altor morti. Face pate din normalitate. Numai ca sunt momente cand iti dai brusc seama de asta, de parca pana atunci ideea ar existat doar intr-o forma de crisalida, constient de existenta ei, dar negandu-i importanta. Ma gandesc prea des la asta in ultima vreme si a devenit sinistru. Imi spuneam asa, in naivitatea mea, intr-o zi, ca vreau sa mor pe la 60-65 de ani, sa am copii realizati, ceva nepoti daca se poate si apoi?Dumnezeu cu mila. Mda, n-o sa se intample. As putea la fel de bine sa mor peste cinci minute. Bine, asta e chiar si mai sinistru. Presupun ca sunt specifice varstei gandurile de genul asta, mi-am promis ca voi incerca macar sa nu le mai fac publice, dar sentimentul care m-a cuprins de exemplu cand am vazut un caine calcat de masina si mi-am dat seama ca in urma cu cateva minute alergase, latrase?m-a facut sa-mi dau seama mai bine ca oricand ce sunt de fapt, ce suntem cu totii. In definitiv?am putea la fel de bine sa nu fi existat sau totul sa fie o gluma extrem de proasta a Universului.

Stiu, ati mai citit asta de zeci de ori pe niste bloguri asemanatoare, unde o pustoaica abera despre viata si sensurile ei si despre univers si destin si etc etc?Aveti un fel de deja-vu. Ei bine?n-am nicio scuza. Sunt dintre pustanii cu statusuri filosofice, practic romgleza si mai am inca o mie de astfel de defecte, dar stiti ce?in fond suntem toti la fel. Cine nu mai are scuza acum?

Verde pe gri

2008-04-16T22:54:06+00:00

E 9 fara 15 min. 5 lei. Taxi, usa trantita, ai grija la masini, rucsac greu. Ei nu sunt aici. Gara e infecta. Betivi, mizerie...ca toate garile din Romania. Doamna de la ghiseu e insa draguta si nici nu platesc biletul intreg pentru ca am carnet de "pionier". Aflu cu stupoare ca trenul nu e la si 10 cum intelesesem initial, ci la si 5. Imi framant mainile nervoasa. Pun mana urgent pe telefon. Suna o data, de doua ori...a treia oara e cu noroc. Sunt pe drum. Intr-un final ajung. Prindem trenul in ultima clipa, 3 baieti si 3 fete, mai obositi, mai veseli, mai roz, mai System of a Down.. ne urcam cu totii si incepe "calatoria". Alegerea unui compartiment este o aventura in sine. In cele din urma ne instalam cat se poate de comod, avand in vedere mirosul isuportabil. Discutii pe diverse teme, de la "ce avem de baut?" pana la "The last king of Scotland". Dupa o jumatate de ora aproximativ scapam si de miros si de leaganul sinelor de tren. De aici incepe aventura noastra. Aceiasi 3 baieti si 3 fete, care mai roz, care mai SOAD, pornesc la pas voios si cu rucsacii in spate spre locurile de vis unde nu poti auzi decat apa, vantul, pasarile si ocazional clopotul sau toaca de la manastire. In minte am doar verde, in ochii verde. Dupa nenumarate opriri ajungem la..destinatie. Miroase dulce, a primavara, a flori, a proaspat, a munte. O patura rosie in carouri si un pranz bine venit, dupa care siesta. Poze...multe poze, discutii..multe discutii..si multa iubire la cei 3 baieti si cele 3 fete. Intr-un final pornim din nou la drum. Nu mai vedem decat copaci acum in fata si in spate, o padure imensa. Stop! Am zis decat copaci? Ne suim pe o stanca. Habar nu aveau ce urma sa descopere. Locul acela de vis, deasupra lumii, deasupra padurii. Verde intr-o imensitate de piatra stearpa si u albastru clar, linistit, ce ii legana ca un cantec lin... Si-ar fi dorit sa ramana acolo. Mi-as fi dorit sa fie un rasarit continuu. Nici intuneric, nici lumina, sa ma agat de soare si sa raman asa....o vecie. De ce as mai pleca? Am simtit fericirea pe frunte, in par, pe palme in timp ce ma zgariau rocile, in oboseala care imi taia picioarele.... Inapoi...vreau inapoi. Mai vreau sa simt fericirea o data. Fericirea e verde intr-o mare de piatra stearpa.

Criza

2008-03-31T14:24:21+00:00

M-am hot?r�t s? nu-mi mai fie team? de oameni. Da, tu ?ofer imbecil care �mi repro?ezi c? nu mi-am luat bilet de la chestia de 2 pe 2 cu o tanti nu prea amabil? �n?untru ?i te-am obligat s? �ntinzi 10 cm m�na c? s? �mi iei banii, sau coleg idiot care ascul?i la noul mobil cu fiTZe o manea proasp?t?-proasp?t?, m-am hotarat s? v? �nfrunt pe to?i ?i s? v? dau cu tifla c�nd v? astepta?i mai pu?in. Nu e vorba de �nvins sistemul, ci de dep??it ni?te limite care ?in strict de propria mea persoan?. Gata cu ochii pleca?i, gata cu teama de mul?imi. N-am sa v? mai studiez doar, ci m? voi implica, voi fi chiar �n mijloc ?i poate a?a voi �n?elege mai multe. De ce n-a? pune �ntreb?ri sau de ce nu mi-a? exprima opinia c�nd �i da?i neuronului cu farul �n fa??? Alwaaaays Coca-Cola, ce sete mi-a fost. A?a, acum c? s-a r?cit nervul pot s? m? exprim elegant f?r? s? mai maltratez tastatura. Daravela st? �n felul urm?tor, c? �mi trebuie o terapie prin ?oc ca s? revin cu picioarele pe p?m�nt ?i s? �n?eleg c? n-am s? am �n via?a asta ?i nici �n urm?toarele o plaj? doar a mea, f?r? oameni, f?r? manele, f?r? idio?i, f?r? ?tiri cu violuri, f?r? claustrofobie sau lifturi (presupun�nd prin absurd c? ar exista lifturi pe plaj?). Cu at�t mai pu?in, n-o s? am destui bani �nc�t s? �mi cump?r un domeniu undeva pe un v�rf de munte ca �n filmele cu frankesteini ?i s? nu trebuiasc? s? vorbesc dec�t cu servitorii. Gata cu visatul, n-o s? se �nt�mple. Dac? nu m-am facut bine �n?eleas? o s? spun c? de fapt problema mea sunte?i voi, adic? oamenii �n toate formele ?i m?rimile, de orice v�rst?, sex, culoare sau religie, �n grupuri sau solitari. Bine, admit, fobia mea nu ?ine tocmai de normal (de parc? ar putea cineva s? defineasc? no?iunea de normal) dar at�ta timp c�t o bun? perioad? din scurta mea existen?? m-a str�ns de g�t, ?i �nc? �i mai simt urmele, n-am cum s? nu o bag �n seam?. Numai inima mea s?raca ?tie cu ce vitez? pompeaz? s�ngele c�nd z?resc c�te un grup de liceeni tembeli care este imposibil s? nu �mping? pe careva �ntr-un boschete cu riscul ca eu �ns?mi s? fiu victim? colateral? sau c�nd �nt�lnesc o persoan? nou? ?i nu sunt �n stare s? articulez dou? vorbe. E ca ?i cum, �n aceast? ultim? situa?ie, nervul g�ndirii ar c?p?ta brusc Parkinson ?i �n cele din urm? se blocheaz? de tot c? �mi vine s?-l iau la b?taie c�teodat?. P?i asta e via??, mon cher/cherie? P?i nu. De asta mi-am zis eu a?a �ntr-o zi geroas? de iarn? c? nu se mai poate ?i trebuie �n regim de urgen?? s? g?sesc un leac. ?i leacul a venit sub forma a patru litere ?i un nume de capital?. Eu zic a?a, dac? nici aici nu reu?esc, mi-am ratat cariera. Am s? m? expun la maxim societ?t?i, aglomera?iei, oamenilor nervo?i din mijloacele de transport, am s?-mi ?ochez neuronul ?i vedem ce iese. P�n? la urm? nu exist? dec�t dou? variante: ori �mi revin ?i �mi �nflore?te abilitatea de comunicare ca un bobocel de trandafir dupa ploaie, ori se ofile?te de tot. Am zis! ?i a?a r?m�ne. More to come, a?tept rezultate.

Portretul unui trecator

2008-03-26T11:07:22+00:00

Mereu mi-a placut sa observ oamenii, multimile, reactiile lor, sa inventez pe loc scenarii in care ei sa fie personajele principale, dar eu sa le dau viata sa ii deplasez de la o situatie la alta dupa cum as avea chef. Barbatul asta la care ma holbam acum era fara-ndoiala una dintre cele mai fericite intamplari, unul dintre cele mai interesante exemplare. Nu multe persoane au reusit vreodata sa-mi resusciteze imaginatia in asa fel (si nu, nu e nimic sexual), mai ales acum cand toti tindem spre o uniformizare devoratoare de materie cenusie. Luca, pentru ca asa il cheama in mintea mea, reprezinta doar o clipa din multele clipe in care grabita fiind ma indrept cu pasi repezi spre centrul orasului. Acest moment pare insa ca s-a dilatat si se prelinge in timp ca o picatura de smoala pe zidul darapanat al unei case dintr-un targ de provincie. Desi in ansambul un tip obisnuit, Luca are acel ceva in felul cum priveste, putin intr-o parte, ferindu-se parca de un contact vizual direct cu vreun trecator mai impertinent, asa ca mine. Gura stransa, aproape crispata, incadrata frumos de mici riduri de expresie ma duce cu gandul la tipologia geniilor chinuite si sufocate de lumea exterioara, desi sunt mai mult ca sigura ca in povestea mea Luca n-ar face o figura buna in acest rol. Un lucru remarcabil la Luca sunt insa mainile deosebit de delicate, albe, cu degete lungi ca de pianist, strangand aproape dureros bretelele unui rucsac negru cu albastru. Mainile acestea te fac sa te gandesti ca daca ar exista ceva perfect pe lumea asta in afara de Dumnezeu si alte cateva lucruri nedetectate insa de radarul uman, dar care sigur stau pe undeva ascunse, ele ar fi in Top5. Luca pare insa desprins de lumea aceasta cu autobuze si probleme legate de poluare: ovalul fetei, gura efiminizata cu buze groase, genele lungi batand intermitent in ritmul razelor de soare reflectate in balti si mainile acestea, toate il desprind de orasul acesta inghesuitm de restul trecatorilor si chiar de mine, caci desi este plasmuirea mea, el este in acelasi timp si trecatorul spre care ochii mei se inalta mirati, om ce nu-mi apartine si caruia nu-i pot face din hartie si lipici un viitor si nici macar o viata prezenta. Si totusi Luca, Luca este un chitarist, merge in concerte cu trupa, iubeste muzica si bea doar bere. Este profund si mi se aseamana in cele mai multe privinte (previzibil). Ar putea fi un tip ciudat pentru multe persoane, dar il intereseaza aspectul asta doar in masura in care experimenteaza cu imaginea sa resfranta in conceptia celorlalti. As avea cateva lucruri de invatat de la el daca n-as fi atat de preocupata sa-l mentin in limitele in care l-am creat. Adora, asa cum am spus experimentele si viseaza sa schimbe fie si un singur om. Mai presus de toate insa, isi sustine opiniile cu o tarie dezarmanta. Dar in aceasi masura in care acest Luca fictiv poate fi descompus in toate aceste mici parti, trecatorul meu misterios ce si-a indreptat privirea spre mine este ca un tablou pe care daca l-as taia in mici bucatele, n-ar mai avea sens. A trecut secunda de mirare si se sting usor in partea colorata a creierului mainile, genele, buzele si ovalul fetei lui Luca. Repede inainte sa recuperez pasii pe care ii mai am de facut pana ma intalnesc cu celalalt Luca, real.

Defect de constructie

2008-03-12T19:08:21+00:00

Desi unora le vine greu sa creada, defectele chiar exista, spre deosebire de fantome si OZN-uri (desi nici in legatura cu astea nu suntem 100% siguri). Da oameni buni, voi astia care va balaciti cat e ziulica de lunga in self astimu' vostru rauplatnic la stat si colorat in rocvaiv, care credeti ca perfectiunea s-a intrupat in dumneavoastra, in lumea asta nu sunt numai lucruri roz si stralucitoare. Stiti care e problema cu voi? Nu sunteti dispusi sa vedeti defectele alea, pentru ca ohoo...slava domnului, aveti cu duiumul!! Dar nu fac din blamarea voastra scopul meu. Scopul e altul. Este acela de a gasi o persoana obictiva care sa-mi spuna exact unde si cum gresesc, sa-mi arate defectele mele, sa nu mi se mai para ca sunt paranoica atunci cand bunii prieteni imi spun cat de adorabila persoana sunt. Pentru ca stiu ca nu e adevarat. Nu-mi pot permite sa imi adorm creierasul cu povesti pentru copii, trebuie sa fiu treaza in fiecare moment si sa stiu exact ce mi se intampla. Poate suna arogant, sau poate ca vezi doamne imi fac un sepuku ipocrit pentru a demonstra cat de tare si mare sunt eu, dar nu e asa. Faptul ca eu ma cunosc pe mine si imi cunosc motivele pentru care scriu ce scriu este diferenta dintre noi. Faptul ca eu incerc si vreau (chiar vreau) sa ma cunosc in adevaratul sens al cuvantului este o alta diferenta. Pana la noi crize de personalitate, va urez dezbracare de prejudecati si imbracare de obiectivitate,cine stie..lumea va fi mai buna.

I've got a strong urge to fly...sau de ce fug tastele cu "escape"

2008-03-07T19:07:09+00:00

Da. Am o dorinta nebuna sa zbor undeva departe, pe o insula uitata de lume ca a alora de la "Survivor", chiar daca ar trebui sa ma hranesc cu banane si sa invat sa pescuiesc, si cine stie, as mai da si nas in colt cu vreo salbaticiune. Da. As vrea sa las in urma planurile de viitor pe care se presupune ca orice om cu scaun la cap le are. Printre crustacei si bananieri cui i-ar mai pasa ca n-a urmat jurnalismul si n-are bani sa se duca la Machu Pichu ?! E raiul va spun. Ieri, la meditatia la franceza (tot in scopul maret al constructiei unui viitor cat se poate de roz) ii spuneam profei ca nu imi place sa fac planuri, dar TREBUIE. Altfel, m-as simti probabil ca in basmul cu "Hainele imparatului". O alta chestie care ma deruteaza este ca ma lovesc la tot pasul de "amanunte" care nu ma intereseaza sub absolut nicio forma, dar care sunt totusi necesare, ati ghicit, in scopul conturarii acelui viitor. S-ar parea ca tot invocand cuvantul asta magic, il incarc cu o forma de pozitivism, lucru ce nu-mi sta de altfel in fire. Ideea e insa ca ma imbulzesc si eu alaturi de ceilalti la raionul cu iluzii, acum necartelate, ca la tarabele cu martisoare din centrul orasului. E probabil din cauza oboselii asteia pe care o resimt in ultimele zile (da, si "copiii" de 19 ani mai obosesc). Sau poate a stresului, a presiunilor puse asupra mea, si cred asupra tuturor, si ai caror autori suntem tot noi. Paradoxal mai este omul asta social din noi. Paradoxal si masochist. Si totusi...dorul de duca tot nu dispare oricat as analiza eu situatia. Imi vine sa fug incotro vad cu ochii, dar stiti ce, nici asa n-as fi fericita, nu-mi plac insectele si nici pestele.