E de ajuns o strangere de mana ca sa derulez repede in minte filmul celor fix 2 ani. Cine ar fi crezut? Eu cu siguranta nu.

Stateam zilele trecute, eu si Mitzu'() meu de o parte si de alta a unei mese din barul de zi cu zi si parca mai ieri eram doar amici, parca ieri stateam cu orele pe banca, in parc si imi spunea bancuri si ma facea sa cred si sa simt in sfarsit ca si eu contez, ca un microcosmos numai de el stiut se invartea pe undeva, in gandurie lui, in jurul meu. Lunile de tatonari, de mesaje febrile, de rugaminti, de lamuriri...ne-au ajutat (imi dau seama acum) sa fim inainte de toate prieteni. A reusit cumva (nu stiu cum) sa imi dea suficienta incredere in mine cat sa pot fi eu insami in preajma lui, fara sa-mi fie teama de reprosuri, fara sa-mi fie teama sa spun ce gandesc. Timpul a trecut in felul asta ca o ploaie de vara, repede, cu tunete dar si cu soare si curcubeul de dupa. Cum altfel poate fi atunci cand esti atat de aproape de fericire? NU cred in fericire, dar cred ca putem accede totusi intr-o mica masura la ea, putem gusta macar putin din surogatele ei si stiind ca nu se poate mai mult, cum sa nu multumesti cerului ca ai si acest "putin"?! Putin pe care insa unii nu-l au deloc.

Relatia asta a noastra ar putea fi catalogata de multi ca fiind ciudata. Dar tocmai pentru ca cei multi nu sunt intotdeauna si cei mai destepti, am ales sa ignoram si sa ne vedem de drumul nostru, de planurile si de visele noastre. NU e mereu "rainbows and butterflies", numai companiile de telefonie mobila stiu cate minute de tacere am petrecut noi intre "fire" pentru ca niciunul nu-si gasea cuvintele in urma unei certi mai puternice. Dar au trecut toate cu un "Te iubesc!" spus printre sughituri si lacrimi ce se innodau in barbie. Au trecut toate si inca vor mai trece pentru ca incapatanarea noastra nu ne permite sa abandonam lupta ce o incepem. O lupta cu distanta, cu dorul, cu timpul, cu minutele de pe orange si vodafone, cu dacosul si orele petrecute in autocar in asteptarea unei strangeri de mana, unei priviri care sa-ti spuna "Ce doar mi-a fost de tine". Sunt poate nebuna, sunt poate incostienta si poate ca ceea ce spun aici pare banal, pare un fel de deja-vu din postul anterior...dar siti ce..daca ati simtit vreodata macar pe jumatate din ce simt eu acum, veti intelege.

Iti multumesc Mitzule pentru rabdarea ta, pentru incapatanarea ta, pentru ca mi-ai aratat cel mai frumos loc din lume (nu ma intereseaza ca exista altele mai frumoase...pentru mine ala e), ca ma ierti chiar si atunci cand eu singura mi-as trage palme, ca m-ai schimbat atat de mult in acesti 2 ani, pantru ca atunci cand ploua (ca acum) nu mi-as dori altceva decat sa stau in bratele tale si sa ascult picaturile...si pentru inca o mie de lucruri pe care le stii. Ti-am facut o promisiune...si uite ca ma tin de ea;cuvintele se termina insa exact cand vreau sa-ti spun mai mult cat de drag imi esti. Poate ca sentimente ca acestea nu sunt facute sa fie exprimate asa...poate ele nu pot fi exprimate. Poate de asta mi se pare ca scriu povesti siropoase cand vorbesc despre noi..pentru ca nu pot spune exact ce simt, nu pot cuprinde deodata 2 ani de fericire.

"La multi ani!" noua Mitzule, azi, pe 20 Aprilie cand printr-un "NU" a inceput de fapt povestea noastra.

Zambet larg, ca in albumul de sfarsit de liceu cand poza ta sta langa cea a persoanei cu care n-ai schimbat decat cinci vorbe de-a lungul a patru ani. Asa e si in viata. Un zambet larg, prefacut evident, o asa-zisa fericire, un asa-zis prieten, niste pseudo griji, toate la gramada de dragul artei, de dragul de a fi oameni, doar pentru a nu se spune ca nu traim, ca nu socializam, ca nu respiram si noi “normal”, ca nu procream, nu ne izbim cu capul de pereti si regretam decizii, ca nu murim si noi ca toti ceilalti. Pana la urma care e sensul? Incotro merg toate? Intr-un sfarsit spre o groapa plina pana la refuz cu putregaiul altor morti. Face pate din normalitate. Numai ca sunt momente cand iti dai brusc seama de asta, de parca pana atunci ideea ar existat doar intr-o forma de crisalida, constient de existenta ei, dar negandu-i importanta. Ma gandesc prea des la asta in ultima vreme si a devenit sinistru. Imi spuneam asa, in naivitatea mea, intr-o zi, ca vreau sa mor pe la 60-65 de ani, sa am copii realizati, ceva nepoti daca se poate si apoi…Dumnezeu cu mila. Mda, n-o sa se intample. As putea la fel de bine sa mor peste cinci minute. Bine, asta e chiar si mai sinistru. Presupun ca sunt specifice varstei gandurile de genul asta, mi-am promis ca voi incerca macar sa nu le mai fac publice, dar sentimentul care m-a cuprins de exemplu cand am vazut un caine calcat de masina si mi-am dat seama ca in urma cu cateva minute alergase, latrase…m-a facut sa-mi dau seama mai bine ca oricand ce sunt de fapt, ce suntem cu totii. In definitiv…am putea la fel de bine sa nu fi existat sau totul sa fie o gluma extrem de proasta a Universului.